Cadere

   De ieri vreau sa scriu. Cata dorinta si ardoare sa fac ceva sa scap de niste lanturi grele. Am simtit ca am luat lovitura dupa lovitura....a fost un an groaznic pentru mine, si atat de mult incerc sa ma agat de toate chestiile bune care se preconizeaza, incat sunt dispusa sa ma las chinuita si sa ma las sa indur. Atat de constienta am de venit ca abia acum pasesc in viata, ca am capatat aripi si ar fi cazul sa zbor.
  Stiu, sunt groaznice "de ce" -urile cele care vin mereu in minte asa cascada....atatea scenarii puse in joc si emotii aiurea amestecate. Ma simt atat de mica si neputincioasa , pentru ca nu am ajuns inca la nivelul la care sa depinda de mine starile cu care traiesc. Lucrez...
    Sunt om, si ca si altii, nu vad din prima cat de norocoasa sunt ca am o sanatate care imi permite sa mut muntii din loc, o familie care ma sprijina de cand ma stiu si ma iubeste neconditionat, cativa prieteni care chiar daca nu ma inteleg intotdeauna, au invatat sa nu ma judece si sa nu se plictiseasca alaturi de mine. Acum, in acest moment...de ce oare nu pot sa ma bucur de asta? nu stiu...sa ma detest, sau sa ma accept?....din nou acea lupta infinita cu sinea.  Nu ma pot bucura aproape pentru nimeni....pentru ca ma gandesc la sufletul meu ca nu e impacat si ca acum e trantit la pamant. Eu una omeneste vorbind nu pot descrie aceasta cadere, pentru ca este crunta si injusta. Dar vreau sa scriu...scrisul meu e cu mine cand ma simt singura , si vorbesc de acea singuratate interioara si goliciune pe care o simt chiar si cu o suta de oameni in jur. Nici nu cred ca ceea ce caut este intelegere, eu ma caut pe mine sa ma alin, sa imi dau mana si sa ma scutur de praful ala de care m-am plictisit deja, si care este atat de mult incat nu-mi ajunge o viata sa-l pot curata.
   Izolarea mea e aici....si cum zilnic mi-e dat sa descopar cate ceva, vad ca orice as face si oriunde m-as duce am o misiune, aceea de a ajuta persoanele din jur. Eu cad, si in acelasi timp de undeva imi vine o putere de a ma gandi la aproapele meu si a-i intinde mana mea, aceea subreda si nesigura, instabila si tremuranda. Asta sunt eu....inzestrata cu darul de a oferi siguranta. Ii multumesc Celui de sus pentru asta si mi-am promis ca am sa ma resemnez mereu dupa cate o cumpana, pentru ca El cand imi tranteste in fata o usa grea, imi deschide mai apoi un geam imens, pe care intra lumina si caldura cat sa nu pot duce.
Vreau sa invat.....
Am aripile stranse acum si ma dor.

Punct.