Cadere

   De ieri vreau sa scriu. Cata dorinta si ardoare sa fac ceva sa scap de niste lanturi grele. Am simtit ca am luat lovitura dupa lovitura....a fost un an groaznic pentru mine, si atat de mult incerc sa ma agat de toate chestiile bune care se preconizeaza, incat sunt dispusa sa ma las chinuita si sa ma las sa indur. Atat de constienta am de venit ca abia acum pasesc in viata, ca am capatat aripi si ar fi cazul sa zbor.
  Stiu, sunt groaznice "de ce" -urile cele care vin mereu in minte asa cascada....atatea scenarii puse in joc si emotii aiurea amestecate. Ma simt atat de mica si neputincioasa , pentru ca nu am ajuns inca la nivelul la care sa depinda de mine starile cu care traiesc. Lucrez...
    Sunt om, si ca si altii, nu vad din prima cat de norocoasa sunt ca am o sanatate care imi permite sa mut muntii din loc, o familie care ma sprijina de cand ma stiu si ma iubeste neconditionat, cativa prieteni care chiar daca nu ma inteleg intotdeauna, au invatat sa nu ma judece si sa nu se plictiseasca alaturi de mine. Acum, in acest moment...de ce oare nu pot sa ma bucur de asta? nu stiu...sa ma detest, sau sa ma accept?....din nou acea lupta infinita cu sinea.  Nu ma pot bucura aproape pentru nimeni....pentru ca ma gandesc la sufletul meu ca nu e impacat si ca acum e trantit la pamant. Eu una omeneste vorbind nu pot descrie aceasta cadere, pentru ca este crunta si injusta. Dar vreau sa scriu...scrisul meu e cu mine cand ma simt singura , si vorbesc de acea singuratate interioara si goliciune pe care o simt chiar si cu o suta de oameni in jur. Nici nu cred ca ceea ce caut este intelegere, eu ma caut pe mine sa ma alin, sa imi dau mana si sa ma scutur de praful ala de care m-am plictisit deja, si care este atat de mult incat nu-mi ajunge o viata sa-l pot curata.
   Izolarea mea e aici....si cum zilnic mi-e dat sa descopar cate ceva, vad ca orice as face si oriunde m-as duce am o misiune, aceea de a ajuta persoanele din jur. Eu cad, si in acelasi timp de undeva imi vine o putere de a ma gandi la aproapele meu si a-i intinde mana mea, aceea subreda si nesigura, instabila si tremuranda. Asta sunt eu....inzestrata cu darul de a oferi siguranta. Ii multumesc Celui de sus pentru asta si mi-am promis ca am sa ma resemnez mereu dupa cate o cumpana, pentru ca El cand imi tranteste in fata o usa grea, imi deschide mai apoi un geam imens, pe care intra lumina si caldura cat sa nu pot duce.
Vreau sa invat.....
Am aripile stranse acum si ma dor.

Punct.

Wake up people !

   De ce sunt oamenii procleti? ce intrebare vecheee.....si totusi nu pot uita de ea caci zi de zi mai dau peste cate un machiavelic. Cred ca...fiecare din noi am avut momente de fatarnicie, true....e ceva firesc pentru rasa umana, insa cum faci sa ajungi sa fii asa non stop, sa te acapareze si sa traiesti fiind duplicitar mereu? e un subiect tabu.
   Treaba sta in felul urmator, toata lumea cauta atentie, celebritate. Nu am intalnit prea multe persoane in viata mea care sa doreasca sa nu se intinda mai mult decat le permite plapumioara lor. In genere, se calca si pe bucata altuia si tot asa. Am sa ma exclud din acest cerc si am sa pun problema ca un simplu privitor.
  Cunosc grupuri de oameni, si alte grupuri de oameni, cu statut social diferit si care nu au socializat in viata lor...ba chiar puteam sa pariez ca nu or sa o faca vreodata. Am mai crescut, ne-am mai dezvoltat, statutele s-au schimbat si hop...vedem cum X care daunazi se stramba la Y , sunt BFF ( best friends forever), si stai si te intrebi de unde si pana unde se intampla asta. Cineva gandeste cumva, e adevarat, parerile se pot schimba, dar in asa hal incat sa vedem atata siropel pe siteuri de socializare? pai acum ceva timp isi dadeau ignore pe toata linia....si acum se taguiesc pe la cafelute, se pupa pe toti obrajorii, eventual mai racoleaza alti de X si alti de Y care nu aveau treaba unii cu altii, care se cunosc de prin liceu, gradinita, scoala genereala sau ce mai stiu eu...si acum ies impreuna in cluburi si se distreaza si frateeeeeee de unde atata prietenieee????
     Sunt neutra si fata de X si fata de Y, am o relatie buna cu acesti oameni, cu aceste grupuri de interes, le numesc "cunostinte", insa le cunosc parerile si ceea ce gandesc unii vis a vis de altii. Care e scopul acestor aliante oameni buni? cu ce va ajuta ca se revarsa atata iubire din voi , de unde nici praf nu era? sincer asta ma intreb.
   Unii se plang ca nu se simt iubiti, apreciati sau bagati in seama. Nu va dati seama ca persoanele care v-au apreciat, care au stat in umbra si carora le-a pasat de voi, le-ati dat la o parte pentru un Y dintr-asta aparut din senin?  Recunosc, am crezut si eu la un moment dat ca sunt prietena buna cu cineva, si am primit un "talk to the hand " sau " te sun acus sa ne vedem"  cand a venit un Y mai cool :)) defapt in ce consta sa fii cool? sa te dichisesti bine cand te ridici din pat, sa bei cafeaua zilnic in acelasi loc ( nu foarte ieftin) pe banii parintilor, sa stai acolo pana la pranz, eventual sa si mananci, sa te destrabalezi ca sa ai ce poze sa pui pe facebook , pupici, hugs, bff forever si alte prostioare de genul....si apoi sa fii lipsit de afectiune? wake up people !
   Chestiile astea trec, gradul de intelepciune mai creste, altele sunt valorile vietii, altii sunt prietenii, nu cei care stau pe langa voi ca aveti like-uri pe facebook sau instragram sau ca va cheama nu stiu cum, sau ca aveti nu stiu cati bani. Nu faceti nimic fara iubire, sanatate si implinire, si ceea ce vad in ultima vreme e departe de linistea pe care toti o cautam. Apreciati o vorba scumpa de la un batran, apreciati cand cineva se sprijina pe umarul vostru sau cand cineva va suna sa va intrebe daca sunteti ok, si nu ce faceti deseara ....dar multi nu stiti. Asta e......oricum. WAKE UP PEOPLE !

Punct.

Esiv

Toamna asta a venit sa ma loveasca intr-un mod sadic. Caci eu ador frunzele si culorile alea nebune care sa ma faca sa-mi doresc sa vad natura peste tot. Copacii aia care se dezgolesc asa usor si care ma lasa sa-i pozez cum numai eu stiu....atat de mult iubesc asta. Totusi Octombrie mi-a adus o incarcatura emotionala prea puternica. Lovituri , urcusuri si coborasuri ca niciodata. Am mai avut luni pline de ingrijorare si disperare , dar acum sufar de o disperare atat de calma si o dezamagire plina de multumire. Antagonic dar adevarat.
S-au insiruit sentimente de tot felul ca pe o tava, si eu cu atata lacomie nu am lasat nimic altora si am luat totul.
   Si am zile intregi de cand imi vine sa urlu tuturor ca mi s-au rupt visele din radacini, ca si cum cineva le-ar fi tras cu mana si le-a distrus ....da...si eu mai visez....
Punct

Deziluzii

"Cand te-ai oprit prea mult timp din drumul evolutiei, viata iti da un impuls dureros ca sa iti continui dezvoltarea. Aceste impulsuri dureroase sunt necesare daca semnele mai subtile nu le-ai priceput. Oamenii numesc aceste impulsuri, probleme."
...incep de aici. Pentru ca am senzatia ca abia acum intru in viata cu adevarat. Am sa vorbesc despre mine acum, si nu la general, caci evenimentele din ultimul timp ma vizeaza in exclusivitate. Eram micuta cand am crezut ca lucrurile in lumea asta sunt drepte. Am crezut candva in basme si in deviza ca binele invinge raul, ca dupa ploaie vine soare, si tot asa. Am ajuns intr-un punct in care asteptam o rasplata pentru munca mea, pentru eforturile mele, atat sociale cat si emotionale, pentru un cadru profesional mult asteptat. M-am luptat cu multe chestiuni sa ajung sa fiu multumita de propria-mi persoana, caci luptele duse , au fost in primul rand cu mine si apoi cu tot ce era negativ in jurul meu. M-am dus acolo, unde alta data nu aveam tupeul sa o fac, am dat dovada de curaj , mi-am lasat emotiile sa zburde de nebune, mi-am lasat somnul tulburat si linistea murdarita cu tot ce era mai urat, sperand ca am sa trec peste asta si am sa sparg zidul ala de care ma temeam, care ma facea atat de mica incat credeam ca nu am sa ajung la el vreodata. Am ajuns...insa m-am izbit in saltul meu, si am cazut. Mai rau este ca saltul meu era perfect, prizele cele mai bune, insa niste maini m-au luat si m-au impins. Nu stiu ale cui sunt, nu am sa aflu vreodata, insa am ramas cu un gol in interior si cu o dezamagire profunda. Aici am dat piept cu dreptatea. Acum am vazut ca unde traim noi, ea nu mai exista.
   Culmea este ca in aceasta nebunie, plina de praf si caramizi....au venit ei....oamenii. Cei din jur care zilnic sunt lipsiti de compasiune, care au suflete negre, impietrite, murdare si care au un interior putred. Acesti dementi instabili care cauta sa invarta un cui intr-o rana deschisa. Cata fericire si extaz pe nefericirea altora. Ei, cei care au sarit zidul, ne striga de dincolo, stiind foarte bine ca suntem raniti si nu putem sari si noi acum. Cei care au datoria sa ne panseze, o fac intr-un mod brutal, incat totul doare.... M-am saturat de oameni care ma cauta pana la goliciune, care se folosesc de slabiciunile si neputintele mele, care ma perie si care imi zambesc fals. Ma asteptam ca intr-un moment prost , sa fiu lasata in pace. Nu am nevoie de maini intinse, nici de mesaje de compasiune. Multumesc lui Dumnezeu, nu a murit nimeni....ci doar niste vise ale mele intinse pe urmatorul an...pe care nu le mai astept cu atat de multa darurire. 
Sunt revoltata, pentru ca m-a incercat un sentiment nou zilele acestea, caruia nu am stiut cum sa-i raspund inapoi. M-am chinuit sa-l accept asa cum e el, sa-i inteleg mesajul, insa este prematur. Intr-o societate bazata pe justitie, fix in mediul plin de justitiabili, totul e corupt, totul se face cu un "hei-rupism" de neimaginat, cu o insensibilitate crasa, pe seama unor destine chinuite, la inceput de drum. Aici se taie aripi oameni buni. Aici vii plin de sperante, si pleci secat si deziluzionat. Asa ma simt eu acum, cu o soarta ce depinde de hazard si rugaciuni , ca cei care citesc adevarurile mele, sa le noteze pe masura.  
Astept o motivatie, am sa ma ridic, am sa ma scutur .....si am sa renasc . Pentru ca asta fac oamenii puternici. 
Punct

Pressure

Dragul meu ....scriu iar caci aici ma simt atat de protejata si implinita, aliniata la cel mai fin zid. Aici imi activez sentimentele si clipele de glorie, caci atunci cand scriu ma simt Eu. Acea Eu care se pierde zilnic in pagini de viata, si care cauta sa fie mereu pe masura asteptarilor ei insasi si a celor ce o inconjoara.
    Am zile senine cand simt....atat de multe simt incat imi sugrum trairile caci nu am un limbaj atat de comun sa le exprim. Am realizat ca inca sunt sensibila, desi mi-am ajustat armura cea mai dura pe care am gasit-o in speranta ca mi se v-a potrivi. Am ramas dezamagita cand mi-am vazut imaginea, tot cea a unui om care varsa lacrimi cand ceva doare. Nu am inteles inca, acesta este felul meu de a ma secatui de furie si impulsuri de moment. "Accepta-te"...mi-am spus eu mereu, si in continuare caut sa restrictionez ceea ce sunt, ce insemn, si ce contin. De ceva vreme nu m-am confruntat cu nimic sa-mi arate ceea ce devin incet dar sigur. A sosit o clipa cand am fost stransa intr-o menghina si lasata acolo ca sub o oala sub presiune. Cata inconstienta si neglijenta. Cand umblam cu sentimente, trebuie sa ne punem manusi sterile, chiar si atunci cand le stergem de praf, pentru ca pericolul e acolo si ameninta vertiginos.
...." am coborat scarile si m-am simtit amenintata de ceva de care nu aveam habar.....apoi am urcat mai greoi ca niciodata sa-mi fac bagajul si sa ma ascund. Am simtit cum sinea s-a prabusit, si in caderea sa, m-a tras acolo lasandu-ma nesigura si furioasa. Am varsat doua lacrimi....fix doua...caci mai multe nu am avut la mine."
   Banalitatea este cea care ne arata drumul. Chestiile care nu conteaza sunt cele care deseneaza ceva nou, ne dau puteri nebanuite sau ne lasa goi cu slabiciunile si sensibilitatile noastre. M-am simtit si eu goala...
   Punct.

"AM"

    Scriu demult aici, si vad ca sunt citita....ma uitam de curiozitate la "audienta"...cu ocazia asta va multumesc, insa eu nu am un scop pentru care fac asta, asa ma simt eu bine, e ca un hobby, aici imi astern fericirea si supararile . Am incercat sa transform blogul intr-unul fashion...nu a mers, si nu pentru ca nu ma documentam eu cum trebuie, ci rapid am fost mustrata . Am aflat ca unii din voi ma citesc atunci cand isi beau cafeaua dimineata, altii cand sunteti la munca, sau seara inainte de somn. Ma mai citesc si eu din cand in cand .....sa vad evolutia si spun drept ca am senzatia adesea ca nu sunt eu cea care scrie. Atunci realizez cat de mult ne influenteaza starile de moment, si cum ne formam noi ca oameni. Eu pledez acum pentru autocunoastere...si cu siguranta asta incerc sa fac si eu.
    Am evoluat mult, de la un copil naiv , neinteles si trist, care prin postarile sale isi facea publicul sa planga, de la o fata cu experienta , prieteni si nebuniile sale, la o femeie care tinde spre implinire pe cate planuri e posibil, si care si-a croit un inceput de drum. Regret tare mult ca am facut odata prostia sa sterg blogul, ca apoi sa-l reiau. Am facut o copie si mai trag cate un ochi acolo ...uneori ma amuz, alteori imi aduc aminte cat plangeam si scriam. Acum realizez defapt ca am plans pentru ca atatea adunam in mine si , pentru ca am fost prea mult timp puternica, nu pentru ca eram un om slab.
    Astazi retraiesc unele chestii, si am mii de ganduri , unele bune , altele mai putin. Printre ele sunt oameni vechi, si oameni noi...dar in special oameni vechi, care si-au croit drum prin viata mea , cu care am crescut si care cu siguranta m-au ajutat sa evoluez. Acesti oameni , au trecut si au ramas undeva acolo, sa isi realizeze si ei visele, independent de mine si de faptul ca odata am fost prezenta in viata lor. Am ajuns la un nivel de intelepciune pe care il asteptam...nu e cel suprem, insa tind spre. Am atatea regrete, cum ar fi ca am lasat lucruri nerezolvate, am fost in mijlocul unor conflicte mocnite care s-au stins si dupa care a ramas cenusa. Nu am apucat sa fac pace, sa pun lucruri la punct. Am ajuns sa inteleg de ce oamenii actioneaza in anumite moduri, am ajuns sa inteleg ca experientele noastre ne contureaza defapt , si ca cel ce ridica piatra, este mai sinner decat sinnerii pe care ii judeca. There we go....
   Am avut ocazia sa numesc "prieteni" niste persoane pe care la vremea aceea asa ii catalogam. Nu regret asta, din contra. Prietenii aia m-au invatat ceva, de cele mai multe ori invatatura era aceeasi : m-am deschis repede, am pus suflet, am daruit incredere...pe scurt...mereu am daruit. Nici asta nu regret. Sunt un om caruia ii place sa daruiasca. Am o bucurie de neexplicat atunci cand fac cuiva drag o surpriza placuta. Nu am asteptari absurde, nicidecum de aceeasi natura. Cred ca am mentionat undeva intr-o postare anterioara ca relatiile cu oamenii as fi dorit sa fie in regim de reciprocitate cu privire la respect si daruire. Am invatat in felul acesta ca niciodata doua persoane nu vor oferi niste lucruri in egala masura, si ca unul mereu sufera si tanjeste pentru mai mult. De-ale vietii si astea.....Nu credeam insa vreodata ca am sa ajung sa spun ca multumesc lui Dumnezeu pentru ca lucrurile negative din viata mea , caci ele m-au croit sa fiu un om deosebit. Da...sunt un om deosebit, fiecare este in felul sau, dar daca eu am invatat ceva esential, este faptul ca sunt cel mai mare fan al meu, pentru ca asa trebuie. Si inca lucrez la asta, lucrez la o iubire suprema fata de mine, caci in viata aceasta suntem noi cu eul nostru si daca noi nu ne pretuim, rar vom intalni oameni care sa o faca la cel mai inalt nivel. Am sa revin...
Punct  .

T.oamna

A venit iarasi toamna...si frunzele atarna atat de greu...
...umerii goi intr-un geam rece si singuratic, asa frunze rupte si asa dorinte zburand in aer
...cerul meu era altul acum, amenintat de chestiuni urate si seci....

...raze de soare la care rugaciunile pleaca ...e greu a renunta la ele
...caldura din inima mea abureste geamul ala.

Mi-au ramas intepenite frunzele de anul trecut
In pagini de carte
Presarate cu iluzii si vise macerate.
Punct.