iipoC ( copii)

Copii din noi au fost uitati demult...
Pasii lor adesea s-au pierdut, i-a luat valul maturitatii pe care noi l-am strigat parca prea repede. Era frumos cand eram copii si ne doream sa fim mari, aveam idoli mari, aveam vise mari pe care societatea ni le-a spulberat, a dat gol cu ele ca si cu o minge de proasta calitate. Cand eram mici jucam sotron cu speranta ca nu stim sa numaram degeaba si ca asta ne va folosi intr-o zi.
Eu am fost copil frumos....pentru ca aveam acea lumina a generatiei noastre, pe care acum nu o mai vedem. Dainuieste in noi si atat. Adesea auzeam glasurile tovarasilor mei, si caietele si cartile erau uitate intr-un colt pentru cand avea sa ma intorc. Jucam ascunsa , ratele si vanatorii, tarile, tara tara vrem ostasi, ata, si multe alte jocuri si clisee pe care le inventam si care ne faceau zilele sa para atat de scurte. Soarele de afara avea alta culoare, inghetata se vindea in pachete de unt si in cornete saracacioase cu un gust ce nu se mai intalneste, si sucul la punga ne punea pe fete un zambet imens. Adesea strangeam maruntisuri de la cumparaturi sa ne delectam cu pufuletii de la fabrica din cartier, faceam cursuri de gatit prin gradina blocului, si stateam la rand la sifoane transpirati si lesinati de sete. Alergam in sandale pana ne juleam genunchii si nu era acolo nimeni sa ne ridice si sa ne scuture de praf ca pe alintatii de astazi. Ne suiam inconstient si natang pe bara de scuturat covoare si pe schele, si fruntile julite erau un must-have pentru ca era musai sa ne delectam cu flori de salcam la desert.
...Verile mele erau triste...tot cartierul pleca la tara si eu ramaneam singura sa bat pietrele orasului. Nu am avut bunici la tara, nici nu stiam cum arata un cal e aproape. Vacanta mare era cea mai mare tristete..... Asa ca aproape trei luni de zile pana in septembrie, citeam tot ce imi pica prin mana. Citeam singura , scriam ...desenam si etc. Asa cred ca am devenit multitasking pe parte artistica. Am avut prieteni de joaca, si care au ramas si care au trecut....cei mai multi au trecut ...insa pentru mine au ramas acolo undeva unde sa imi amintesc de ei asa cum trebuie si asa cum stiu eu.

   Copilul din mine este aici, uneori vesel uneori fericit.....
punct

Slabiciuni

Lasitatea e slabiciunea mea acum. Nu stiu daca e ceva bun sau rau, insa tot astept un moment sa spun in fata cuiva niste chestiuni care deja mi-au umplut sacul cu rabdare si dau pe-afara destul de rau. Si ca sa nu incep eu iar cu bla bla-urile legate de prietenii si despre cum sunt ele pe cale de disparitie, am sa spun ca pentru mine aceasta "institutie" sociala este in paragina. Asta pentru ca imi spun ca prieteniile sunt ca vinul, cu cat mai vechi cu atat mai bine, incep sa mi se clatine principiile, si asta pentru ca zi de zi ma incearca o stare de disconfort.
 Spun asta pentru ca imi stiu atat plusurile cat si minusurile....nu sunt perfecta, nu sunt cea mai cea si nu voi fi vreodata, insa stiu sa pun suflet acolo unde trebuie....pentru ca astfel exista complexitate, daruire si longevitate in orice lucru pe care il facem. Asa consider eu, ca relatiile sociale trebuie ingrijite, pentru ca ele sa reziste , mai ales cu persoanele care merita, insa ce ne facem atunci cand nu exista reciprocitate? e o intrebare la care nu am gasit raspuns.....si indirect daca facem sondaj primim clisee de genul " scuze ca nu am mai dat nici un semn dar nu am timp de nimic" sau " vai dar cat timp a trecut, nu am timp nici sa respir, nici sa mananc nici sa dorm nici sa traiesc nici sa etc etc etc ". Cat sa mai inghitim gogosele dinastea...pe bune acum. N-or fi ele bogate in calorii insa au alte E-uri de care personal prefer sa ma feresc.
Mai sunt apoi prietenii de....plictiseala ? sper ca spun bine....de genul ies cu tine tot anul, hai doi trei....caci astept sa apare alti oameni cu care sa ies, si asa succesiv sa las balta pe rand pe fiecare. "Adica cum ar veni" stai cu mine pierzi vremea , ma suni cand te "plicti" , si cand se iveste o jucarie noua o aruncam pe cea veche.
Despre ce vorbim? despre oameni? ...credeam ca despre niste bucati de plastic.
Am cugetat suficient si sper sa am mai mult curaj. Punct

Lumina?

    Au trecut sarbatorile si caut sa adun urmele de lumina din suflet. Sper ca am si eu cateva...caci in ultima vreme am fost cam zbuciumata. Atatea sentimente contradictorii ce m-au incercat incat stau putin cuminte sa ma lamuresc ce e cu ele. Acum chiar simt nevoia sa spun ce gandesc, pentru ca adesea din respect ma cenzurez, sau incerc sa imi imbrac furiile si nemultumirile in alte forme de diplomatie ce spun eu ca ma caracterizeaza. Sunt om...cateodata mai rad , cateodata mai plang, uneori sunt multumita alteori nu....acum si de ceva timp incoace tot incerc sa ma impac cu unele dezamagiri. Lupta e crancena pentru ca ori nu stiu cum sa le fac fata, ori nu am idee cum ar trebui ele acceptate.
   De ceva timp am devenit observator....intr-o sala imensa unde se joaca fragmentat niste piese de teatru. Adesea eram actor, insa m-am retras si am decis sa vad cum ar decurge unele piese fara mine. Uneori constat ca este mai bine asa, decat sa pic prost ca un meteorit intr-un camp de iarba. Sa fii observator pe scaunul din mijloc, cu atatea lumini aprinse, poti orbi sau,  cu finete, poti sa observi detalii care tind sa scape in general. Poate uneori deciziile nu le iau bine, cand ma asez acolo si incep sa vad lucruri, chestii, altele mai evidente, altele subantelese. Problema este ca le VAD ! ....da exact....vad cand cineva se sprijina de mine doar cand e pe marginea prapastiei, iar cand e pe val imi da cu placa peste umar....vad si cand mi se zambeste frumos pe fata si spatele mi-e vopsit aztek....vad ca atunci cand nu mi-e bine unii isi gasesc de treaba.....sau isi inchid telefoanele sau.....whatever. Lucrurile acestea se intampla in viata mea, si probabil in viata multora, insa viziunile noastre difera, sentimentele noastre se misca intr-o mai mica sau mai mare masura pana la saturatie. Suntem oameni si cerem de la cei din jur macar acelasi tratament pe care il oferim...insa chiar exista o datorie? poate din naivitate cred ca merit una, cel putin sper. Toti oamenii buni meritam respect si buna credinta. Eu una asta ofer de cate ori pot...dar mai pot? si poate nu merit nici sa fiu acuzata de exces de bunatate doar pentru ca intuiesc unele chestiuni, sau pentru ca citesc unii oameni ca pe niste carti simple si banale. Nu am invatat cum trebuie sa fiu mereu ferma si categorica atunci cand spun NU, pentru ca m-am gandit ce as starni daca as face-o , insa niciodata nu m-am riscat. Poate ar fi timpul sa o fac....
Nu am sa spun ca m-am saturat de oameni care profita sau care mint, sau care sunt ipocriti si etc....caci pana la urma exista si o parte buna in treaba asta, si toata viata ne confruntam cu situatii ingrate, insa cu siguranta perceptia ar trebui schimbata, si atitudinea.
Imi asum unele situatii in care ies din zona de confort, de genul , o amica ma sms-uieste cu chestiuni interesante cateva zile la rand, si apoi cand ne vedem nu-mi acorda nici cateva secunde din viata sa stam de vorba caci are de discutat cu persoana despre care imi scrie ( nu de bine, evident) caci m-am obisnuit sa  fiu Elvetia in unele situatii si nu am idee cum sa ma mai scot. E neplacut ca cineva sa caute sa-ti faca in ciuda si cand are necazuri sa sune sa strige ajutor, cand zile (saptamani) la rand nu intreaba de sanatate. Cred ca imi ies din minti cand oamenii sunt reci....si citez pe cineva drag " oameni reci ma inconjoara"....si ma intreb eu ce caut acolo. Nu stiu ce e asta si nu-mi pasa de parerea altora, asta ma deranjeaza, ma seaca si nu ma lasa rece , ci ma incinge. M-am saturat si de rude si neamuri care se dau neamuri, doar cand au ceva de obtinut, si apoi odata la o suta de ani cand te vad in loc sa-ti ureze de bine,  iti descurajeaza realizarile . Detest cand cineva mi se da prieten si petrece cu mine un an, doi trei din viata, ca apoi cand apar oameni noi in peisaj sa ma lase balta. Eu nu fac asta decat daca am motive, si de regula le comunic.  Nu am chef sa debitez tampenii , ci doar am chef sa scriu, am chef sa imi arat mie insumi ca nu e ok atata exces de zel, atata exces de intelegere din partea mea vis a vis de unii, caci eu nu primesc in schimb nimic in caz ca am nevoie, si pana la urma si eu sunt om. Gresesc.....vorbesc de altii, ma raportez la altii, uit de mine si de viata mea, de sufletul meu si de inima mea..
Aviz amatoarelor....usa mea e inchisa, e loc de o cafea din respect ...caci restul s-a dus demult
Punct