Voi ati sesizat ca adesea traim pentru cei din jur dar foarte rar pentru noi insine? mereu incercam sa multumim persoanele cu care convietuim. Suntem legati emotional de ei si ne temem sa luam decizii pentru noi. Si in acest cerc vicios ne invartim, cu totii. Cedam in fata familiei, cedam in fata prietenilor sau a celor pe care ii consideram prieteni....ceea ce este grav e ca nu cedam niciodata in fata noastra. Nu facem compromisuri pentru noi, iar daca indraznim sa o facem, avem remuscari. De ce?
La intrebarea asta ar trebui sa raspundem cand ne trezim dimineata si ne decidem ce o sa facem mai departe. De regula ne straduim sa ne punem cat mai bine masca. Fie ca o facem de frica, din timiditate, din teama de a nu fi judecati, abandonati , adesea parem ceea ce nu suntem. Si putini constientizeaza ca fac acest lucru, ca sunt prinsi in aceasta capcana.
Am cunoscut de multe ori oameni frumosi, care vorbesc frumos si cald, care emana sinceritate, dar care au totusi o masca pe care o afiseaza cand ies in lume, in loc sa-si arate chipul, sa se joace cu el in diverse moduri si sa caute sa se faca placuti prin ceea ce sunt cu adevarat. Pai ...asta inseamna sa te devalorizezi, sa nu-ti dai dreptul sa fii tu insuti, chiar daca nu stii sa scrii corect, chiar daca ai chip imperfect, chiar daca ochii sunt caprui si nu albastri....sufletul e unul si e pacat sa-l patezi cu sclipici de la mastile uzate ...
