.....am sesizat de ceva timp ca imi pun limite in ceea ce priveste socializarea...ma refer la cea afectiva. Ma apropii de oameni atat de usor, si parca prea greu. Apoi in mintea mea apare povara eternului deranj si dorinta de distanta. Nu stiu de ce ....poate ma subapreciez si am senzatia ca devin secanta pentru oameni la un moment dat, apoi din teama de abandon, apoi din teama X si Y si Z. De la temeri plecam, si la ele ajungem. Eu una imi asum mereu riscul unui abandon etern....prea multe dezamagiri si totusi nu gasesc contributia mea in ele, cu siguranta din subiectivism, din inconstienta sau cine stie.....
..apoi vine momentul acela in care dau de oameni care imi seamana mult....si usor usor senzatia de unicitate dispare, desi in felul nostru suntem toti unici. Poate chiar asa e, atragem ceea ce suntem, ceea ce simtim....acum realizez cat de hidos si imatur era interiorul meu mai demult , si atitudinea de Eva cea ispitita venea din jur si de la oamenii de care eu ma inconjuram.
..si cum viata asta e construita pe etape si nivele ale existentei, cred ca mai urcam si mai cadem . Eu una imi stiu perioadele gri, dar si pe cele curcubeu, si de cand recunosc faptul ca oamenii nu isi doresc fericire, ci ceva ce nu exista inca, nedefinit, efemer si ambiguu , devin mai constienta ca fericirea se afla in lucrurile mici, in noi si atat. Oricum suntem defecti, asta fara doar si poate, pentru ca numai un om absurd cauta lucruri absurde, cand defapt depinde doar de chestiuni palpabile.
Am mentionat pana la saturatie ca suntem atarnati de un fir atat de fin, si nu e aur , ci e mai pretios, nu se cumpara cu bani, se tine cu sentimente, cu noroc si in primul rand apartine Divinitatii.
Punct.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu