Recunostinta

   Tot ma gandesc sa scriu despre recunostinta, si despre ceea ce inseamna sa multumim pentru ceea ce avem. Eu am ajuns de ceva timp la concluzia ca indiferent de cat de putin sau mult avem, indiferent cat am avut si cu cat am ramas, pana la urma de aici vin bucuriile. Sunt un om si cu bune si cu rele, de multe ori am avut senzatia ca nimic nu conteaza si nimic nu merita si nimic nu e bun si la la la....insa realizez ca am atatea lucruri pentru care zi de zi sa multumesc. Indiferent de greutatile cu care ma confrunt, si acum vorbesc din ceea ce am trait pe pielea mea, faptul ca am curaj si imi port increderea in divinitate cu mine permanent imi da putere. Poate de multe ori , obisnuita fiind ca toate in jurul meu sa fie acolo si sa fie ok le-am neglijat. Mi-am neglijat grija fata de parinti in favoarea grijii fata de oamenii straini care oricum m-au vandut, am neglijat faptul ca am o sanatate care e buna si pe care o tratez, pentru a intreba pe altii daca sunt bine, am ignorat faptul ca nu-mi lipseste nimic in viata si ca tot ceea ce mi-am dorit am avut mereu. Insa cel mai crud din toate astea este ca m-am lasat in voia sortii, sa merg din inertie sperand ca cineva se va gandi si la mine, asa cum adesea eu o fac cu privire la altii. M-am inselat. Nu s-a gandit nimeni.
   Ce sens au intrebarile mele , si ce sens am eu pentru unii...acum putin imi pasa. Sunt bucuroasa chiar daca zilnic cineva ma mai loveste, pentru ca am invatat sa primesc dezamagiri si lovituri, ma bucur pana si de lucrul acesta pentru ca fiecare pocnitura e o experienta pentru mine, e un "not to do ", e o cale de a privi in jur si a observa ceea ce am ignorat multa vreme. Cand am ales sa am grija de mine, nu am fost buna....imi pare rau, sincer nu dau doi bani , caci ma uit langa mine si vad ca am pentru ce sa ma ambitionez, am cui sa ma daruiesc, am la cine sa plang, am cu cine sa rad...si nu am nevoie de nimic de la nimeni. Pana la urma buna-credinta si sentimentele nu se cumpara.
Punct.